😵😲Am alergat spre vânzătoarea care zăcea în frigider, pregătit să aud despre o leșină, un incendiu sau chiar o apocalipsă iminentă — dar răspunsul ei a fost mai absurd și mai înfricoșător decât orice catastrofă.
Am intrat în micul meu magazin ca de obicei. Și acolo — o scenă demnă de un thriller prost: vânzătoarea mea întinsă în frigider, printre cârnați, brânzeturi și șnițele congelate, ca un produs la promoția „două la preț de unu”.
Am fugit spre ea, am deschis ușa și, răsuflând greu, am strigat:
— Ce faci?! De ce te-ai închis aici?! Oamenii deja te filmează, râd! O să vină poliția, sanepidul, bloggerii — e sfârșitul magazinului!
Clienții se adunaseră ca la cușca unui animal rar. Unii comentau, alții făceau live, alții ronțăiau chipsuri. Atmosfera — aproape festivă.
Iar ea… întoarce încet capul spre mine. Fără panică. Fără rușine. De parcă aș fi trezit-o dintr-o vacanță.
😵😵Eram pregătit să aud orice: leșin, stare de rău, criză nervoasă, protest secret împotriva mezelurilor, sau că pur și simplu a încurcat ușile…
Dar nu asta.
Continuarea în primul comentariu👇👇
— Aici prinde mai bine internetul, — a spus ea calm — și azi apare ultimul episod din serialul meu.
Atât.
Fără muzică dramatică, fără remușcări, fără rușine. Doar serialul. Finalul sezonului era mai important decât normele sanitare, clienții, infarctul meu și reputația magazinului.
În acel moment am înțeles un lucru: frigiderul nu era cel mai rece element din toată povestea. Cel mai înghețat eram eu — cu nervii mei, regulile mele, logica mea și încercările mele de a controla totul.
În jur, viața își vedea de drum: cineva filma, cineva râdea, cineva posta pe internet mai repede decât puteam eu gândi.
Am închis ușa frigiderului în liniște. Nu pentru că înțelesesem tot. Ci pentru că am înțeles că să te cerți cu realitatea modernă e ca și cum te-ai certa cu cârnații.
