😲 Am găsit un cățeluș în gunoi — dar filmarea a dezvăluit ceva mult mai ciudat.
La început, am crezut că e doar un morman de haine vechi.
Ascuns între un zid de bolțuri spart și o grămadă de doze aruncate, o formă mică abia se vedea sub un strat de pământ, ambalaje zdrobite și pungi de plastic.
Doar când am văzut o mică mișcare — un gest timid, ezitant — am realizat că era viu.
Un câine. Sau mai degrabă, un pui.
Nu și-a ridicat capul la început. Doar zăcea acolo, ghemuit ca o jucărie uitată.
M-am aplecat aproape. „Hei, micuțule…” Am scos telefonul să filmez, în caz că trebuia să arăt cuiva — adăpostul, controlul animalelor, oricui.
Apoi a venit sunetul.
Un pocnet brusc — ca o scândură care se rupe sau un pas greu. Am tresărit, m-am întors, dar nu am văzut nimic.
Nu m-am gândit prea mult atunci.
Dar în acea noapte, revăzând video-ul pe canapea, am observat ceva ce nu văzusem înainte.👇👇
La doar o secundă după sunet — în timp ce mă uitam fix la cățeluș — era o mișcare în spatele meu în cadru.
Rapidă. Abia vizibilă. Dar cu siguranță acolo. O formă umană, înaltă, prea aproape, care se strecura după un tomberon chiar înainte ca imaginea să se încline.
Nu era o umbră. Nu era o iluzie de lumină.
Era cineva. Care privea.
A doua zi dimineață, m-am întors în alee, cu cățelușul înfășurat într-un prosop pe scaunul din dreapta. L-am curățat cât am putut, l-am hrănit, chiar l-am lăsat să doarmă pe o pernă lângă mine. L-am numit Patch.
Dar aleea se simțea diferit acum. Am căutat peste tot — după tomberon, după unitatea de depozitare, chiar și pe scara de incendiu. Nimic. Nici urmă de cineva.
Nicio cameră în apropiere. Doar câteva doze de bere și urme proaspete în pământ care nu erau ale mele.
Am făcut un raport la poliție, le-am arătat video-ul. L-au luat în serios, au spus că vor patrula mai des, dar am simțit că nici ei nu știau ce să creadă.
Patch este în siguranță acum. A luat în greutate, a învățat să se joace din nou. Încă se sperie la zgomote puternice, dar dă din coadă când intru pe ușă.
Cât despre cine — sau ce — era acolo afară și ne privea în ziua aceea…
Încă mă uit uneori peste umăr. Nu din frică, exact. Doar un instinct liniștit. Un memento că într-un oraș plin de oameni, nu ești niciodată cu adevărat singur.
Mai ales când crezi că ești.
