😱😵 Ani la rând am construit zeci de case. Când, în sfârșit, le-am spus celor de la conducere că vreau să mă pensionez, mi-au răspuns: «Vei pleca, dar mai întâi construiește încă una — ultima casă.» M-am înfuriat. Pentru prima dată în viața mea, am făcut o treabă grăbită, fără să mă gândesc la siguranță — voiam doar să termin, să predau și să uit. Dar nu bănuiam că, pentru acea neglijență, viața îmi pregătise o pedeapsă cu adevărat crudă…
Toată viața mea am construit case. Sute de acoperișuri, mii de cărămizi — toate au trecut prin mâinile mele, cu dragoste. Oamenii se mutau, râdeau, își creșteau copiii, iar eu mergeam mai departe, mândru că las ceva în urmă.
Dar anii și-au spus cuvântul — mă doare spatele, îmi tremură mâinile, iar părul alb s-a așezat de mult în barba mea.
Am hotărât: e timpul. „Gata, sunt obosit”, i-am spus șefului. Voiam, în sfârșit, să mă trezesc nu în zgomotul șantierului, ci în mirosul de cafea al soției mele și în râsetele nepoților.
Dar nu m-a lăsat să plec. „Construiește încă o casă, ultima. Apoi — pensia, așa cum ți s-a promis.”
Am vrut să refuz, dar ceva în mine s-a strâns. Ultima… fie ultima. Doar că de data aceasta am lucrat fără pasiune. Mâinile mi se mișcau singure, dar fără suflet. Făceam totul în grabă, fără să verific de două ori, fără să mai măsor la milimetru.
Fiecare cui era bătut cu iritare, fiecare scândură — fără dragoste. Uneori mă prindeam doar dând din cap, prefăcându-mă că totul e sub control, deși nu-mi mai păsa de nimic.
„Să fie ce-o fi”, mă gândeam, fără să-mi dau seama ce lecție pregătea viața pentru această neglijență.
Eram furios că nu m-au lăsat să plec imediat. Merităm! Ani de muncă cinstită, fără weekenduri, fără plângeri… Și tot ce voiam era puțină liniște.
Construiam, dar în mine clocotea un singur gând: de ce trebuie să demonstrez că merit odihna?
😲😨 N-aș fi putut niciodată să-mi imaginez că pentru această neglijență viața mă va pedepsi în cel mai crud mod posibil, făcându-mă să simt totul până la capăt.
Continuarea — în primul comentariu…👇👇
Casa era terminată. Ultimul cui bătut, uneltele strânse — și n-am simțit ușurare, ci goliciune.
Voiam doar să plec și să uit de șantier pentru totdeauna. Dar în acea zi, șeful a spus:
— Rămâi, avem o surpriză pentru tine.
În curte se adunaseră toți cei cu care lucrasem ani de zile. Șeful a vorbit:
— Astăzi îl conducem pe maistrul nostru spre binemeritata sa odihnă. Mulțumim pentru zecile de case, pentru cinstea ta, pentru mâinile care au adus căldură oamenilor. Și știi — a zâmbit el — această ultimă casă nu e pentru un client… e pentru tine.
Am încremenit.
— Am vrut să trăiești într-o casă construită cu propriile tale mâini. Să simți că fiecare colț îți aparține.
Toți aplaudau, râdeau, mă felicitau. Dar eu stăteam acolo, palid, incapabil să rostesc un cuvânt. Ei credeau că sunt emoționat, dar eu ardeam de rușine. Pentru că acea casă o construisem în grabă, fără suflet.
Soarta mi-a întors singura mea neglijență din viață. Acum trebuia să trăiesc înconjurat de amintirea propriei mele indiferențe.
