Avea doar 18 ani când părinții ei i-au decis soarta fără să-i ceară părerea. După ceremonia de nuntă, s-a întâmplat ceva care i-a dat fiori reci pe șira spinării… 😲
Ziua de naștere a Laurei a căzut într-o seară mohorâtă de martie. În casă mirosea a trandafiri, plăcintă cu carne și neliniște. Rudele se adunaseră în jurul marii mese din stejar, dar sărbătorita se simțea ca o străină.
Când tatăl ei, Roberto, a ridicat paharul și a rostit un toast pentru „un viitor sigur și prosper”, Laura a înțeles tot. Fusese deja promisă în căsătorie.
Câteva zile mai târziu, a devenit soția lui Markus Deylen, un bărbat influent cu aproape 20 de ani mai în vârstă. Era distant, rece și o privea nu ca pe o soție, ci ca pe o posesiune. Înainte de nuntă aproape că nu-i vorbea, iar după aceea nu i-a mai cerut niciodată părerea.
Viața în conacul din spatele zidurilor înalte semăna cu o cușcă luxoasă. Nu avea voie să iasă singură în oraș. Telefonul îi era verificat. Jurnalele personale trebuiau ascunse sub podeaua dormitorului.
Laura a tăcut. Până în acea noapte care i-a schimbat viața…
Aproximativ o lună după nuntă, când casa era cufundată în întuneric, a auzit un plâns. Un plâns de copil, ce venea dintr-o parte interzisă a casei. Frica a cuprins-o, dar curiozitatea a fost mai puternică.
A pășit încet prin coridorul întunecat și a deschis ușa cu grijă… iar ce a văzut i-a tăiat respirația…
👉 CONTINUAREA — în primul comentariu.
În cameră era un pătuț vechi de lemn. În el, o fetiță de cel mult un an.
Plângea încet, obosită. Laura s-a apropiat ușor ca să o liniștească. Când i-a aranjat pernița, a simțit ceva dedesubt…
Era o foaie de hârtie împăturită. Scrisul era feminin, tremurat, dar lizibil:
„Dacă citești asta, înseamnă că Markus încă minte. Eu sunt prima lui soție. A trebuit să-mi las fiica în urmă pentru că nu aveam altă cale de scăpare. Mă ținea ca pe un obiect. Dacă ai inimă bună, nu lăsa această copilă să crească în frică. Te rog…”
Ceva s-a rupt în Laura. În aceeași noapte, a luat o decizie. Două zile mai târziu, cu acte și câteva lucruri, a părăsit casa cu copilul în brațe.
S-a refugiat la mătușa ei, Elena, într-un orășel de coastă din Spania. Acolo a început o viață nouă.
Ani mai târziu, când Laura a împlinit 56 de ani, avea o brutărie cochetă. Alături de ea trăia o tânără veselă și bună pe nume Naia — aceeași fetiță din pătuț. Naia îi spunea „mama”, și erau cu adevărat fericite.
Laura nu s-a mai recăsătorit niciodată. N-a mai avut nevoie. Găsise ceea ce banii nu pot cumpăra: libertate, liniște sufletească și iubire adevărată.
Își spunea povestea altor femei care credeau că e prea târziu să schimbe ceva. Apoi, zâmbea și adăuga:
— Nu e niciodată prea târziu să te salvezi pe tine însăți.
