🧐Când medicul de urgență a ajuns la apel, a văzut pacientul strângând spasmodic în mâinile tremurânde o foaie ciudată…
😮 Marina lucra ca medic de urgență de peste 20 de ani și credea că le-a văzut pe toate. Ture de noapte, scări murdare, oameni panicați – toate acestea făceau parte din viața ei. Dar apelul ăsta… era altfel. Adresa i se părea vag cunoscută, dar pe întuneric și în grabă, n-a dat importanță.
Ușa i-a fost deschisă de un vecin.
— E în cameră. A spus că îl doare inima.
Marina a intrat. Pe marginea patului stătea un bărbat de vreo şaizeci de ani, palid, cu părul ciufulit. Ținea în mâini o hârtie mototolită. Mâinile îi tremurau. O strângea de parcă îi era teamă să o lase din mână…
👉 Continuarea în primul comentariu 👇
— Mă numesc Marina. Cum vă numiți? — întrebă ea, așezându-se lângă el și scoțând tensiometrul.
El a ridicat privirea. Totul s-a oprit.
— Louis, — a spus încet.
Marina s-a albit la față. Oare putea fi el? Trecuseră aproape cincisprezece ani. Nu se schimbase prea mult. Câteva riduri în plus, ceva mai bătrân, dar privirea… aceeași — ușor rătăcită, ca în acea ultimă zi.
— Vă doare inima?
El a dat din cap, încă strângând hârtia. Marina s-a uitat la ea.
— E un diagnostic?
El a clătinat din cap și i-a întins în tăcere hârtia. Ea a desfăcut-o. Era o scrisoare… scrisă cu propria ei mână.
„Louis, dacă într-o zi găsești această scrisoare – înseamnă că încă mă gândesc la tine. Am încercat să trăiesc fără tine, dar ceva în mine nu te-a lăsat niciodată cu adevărat să pleci. Iartă-mă. Dacă soarta ne mai dă o șansă – n-o voi refuza.”
Își amintea scrisoarea. O scrisese în noaptea în care el plecase. Dar nu o trimisese niciodată. O lăsase într-una din cărțile lui. Se pare că abia acum o găsise.
Louis tăcea.
— De ce ați chemat ambulanța? — întrebă ea încet.
— Pentru că uneori, când te doare inima… nu e doar din cauza unei boli.
Marina a zâmbit printre lacrimi.
— Atunci… se pare că am ajuns exact unde trebuia.
