Au trecut deja trei ani de când trăiesc și muncesc în străinătate. Fiecare bănuț pe care îl câștig îl economisesc cu grijă pentru a-mi cumpăra o casă și a mă pregăti de bătrânețe 👵 🏠.
Copiii mei, în loc să mă sprijine, îmi cer mereu economiile 💸.
📞 Recent, fiica mea m-a sunat și mi-a spus ceva atât de dureros încât am plâns ore întregi 😭.
👉 Citește continuarea în comentarii 👇👇👇
Ei cred că este datoria mea să îi întrețin acum, pentru că tatăl lor i-a obișnuit să primească totul.
Pe vremuri, eram căsătorită cu un bărbat care câștiga bine. Datorită lui, nu am cunoscut niciodată lipsurile.
Avea o mică afacere cu mașini: le cumpăra, le repara și le revindea. Eu aveam grijă de casă și de copii.
Copiii noștri nu au dus lipsă de nimic. Primeau tot ce își doreau, uneori fără să ceară.
Soțul meu le-a cumpărat apartamente, le-a organizat nunți luxoase, vacanțe la mare, le dădea mereu cele mai noi telefoane. Așa au învățat să primească totul fără efort.
Au crescut în acel confort și acum așteaptă același lucru de la mine. Cel puțin, pe tatăl lor îl respectau.
Pe mine însă m-au tratat ca pe o servitoare: trebuia să le gătesc, să le spăl hainele, să fac curățenie după ei… fără ca ei să miște un deget.
După ce Mykhailo a murit, s-au grăbit să-și ia partea din moștenire. Fără milă, m-au dat afară din casă, pe care au vândut-o apoi.
— Acea casă nu e a ta, a fost cumpărată de tata! De ce ai avea nevoie de o casă atât de mare? — mi-au spus.
Au cheltuit banii pe mașini și alte plăceri. O prietenă, văzând prin ce trec, m-a primit la ea și m-a sfătuit să merg la muncă în străinătate. Așa am făcut.
Acum locuiesc în Italia. Am grijă de o doamnă în vârstă și pun deoparte fiecare bănuț. Am întâlnit multe femei ucrainene aici, unele din aceeași regiune ca mine.
Munca este cinstită, viața simplă și încet-încet îmi refac viitorul.
Nu m-am întors niciodată acasă, nici măcar de sărbători. Pentru ce? Nu mai am casă acolo.
Acum câteva zile, fiul meu m-a contactat. Nu a reușit să continue afacerea tatălui și s-a îndatorat.
Cum sunt plecată din țară, crede că am suficienți bani să-l ajut.
— Tata ne-a ajutat mereu, tu niciodată! Ai putea măcar acum să te revanșezi! — mi-a strigat la telefon.
I-am răspuns calm:
— Nu vă datorez nimic. Copiii ar trebui să aibă grijă de părinți, nu invers. Dacă voi nu v-ați gândit niciodată la mine, acum mă voi gândi eu la mine însămi.
De atunci nu am mai primit nicio veste. Mă doare că propriii mei copii au devenit atât de egoiști și nerecunoscători.
Poate într-o zi vor realiza greșeala lor. Până atunci, continui să muncesc pentru a-mi asigura bătrânețea. Nu pot conta pe nimeni altcineva.
Spune-mi, oare nu am dreptate?
