😨😲 Fiica mea tot cerea mai des să fie lăsată mai departe de școală. Am crezut că e timidă, dar când am aflat adevăratul motiv… lumea mea s-a prăbușit.
În fiecare dimineață același ritual: îmi duc fiica la școală, apoi mă grăbesc la serviciu. După ce mama ei ne-a părăsit, am trăit pentru ea. Am muncit până la epuizare, doar ca să învețe la o școală bună, pentru ca ea să aibă un viitor pe care eu însumi nu l-am avut.
Dar ceva s-a schimbat.
A încetat să zâmbească dimineața, cerea să fie lăsată mai departe de școală, ca și cum s-ar fi rușinat de mine. Am pus totul pe seama vârstei, a complexelor adolescente… până când au început să mă bântuie îndoielile — poate era altceva la mijloc.
Într-o zi am decis să verific.
😱😵 Am așteptat să intre la școală și am rămas în apropiere. După aproximativ zece minute a ieșit pe ieșirea din spate — repede, privind împrejur cu prudență. A urcat într-o mașină neagră, unde o așteptau deja. Inima mi s-a oprit.
Continuarea în primul comentariu 👇👇
Am rămas acolo, ca fulgerat. La volan era ea — femeia care plecase odată, lăsându-ne singuri. Fosta mea soție. Fiica mea m-a văzut, s-a înnegrit și a rămas blocată pe loc.
— Ce înseamnă asta? — am scăpat fără să vreau. — Te întâlnești cu ea pe ascuns?!
Nu a răspuns. Doar lacrimi în ochi și buze tremurânde.
Mai târziu, acasă, a mărturisit: mama îi scria de mult timp. Mai întâi doar scrisori, apoi întâlniri — scurte, secrete. „Nu știam cum să-ți spun — șoptea ea — Mi-era frică că vei interzice…”
La început am interzis cu adevărat. Am țipat, am trântit ușa. Dar apoi am stat mult timp singur, uitându-mă la perete. Și am înțeles: nu am dreptul să o lipsesc de ceea ce am pierdut eu însumi — o familie.
A doua dimineață ne-am așezat liniștiți unul lângă altul.
Am spus:
— Dacă ai nevoie de mama — nu te ascunde.
M-a îmbrățișat. Și în acel moment am înțeles — un copil nu are nevoie de un tată perfect și nici de o mamă perfectă, ci doar de două persoane care încă știu să-l iubească, indiferent de toate.
