😵😲În fiecare dimineață hrăneam un băiat singur — pe ascuns, ca să nu afle conducerea. Dar într-o zi nu a venit: în locul băiatului, în fața cafenelei s-au oprit mașini negre, iar scrisoarea pe care mi-au înmânat-o soldații mi-a tăiat pământul de sub picioare.
În fiecare dimineață așezam ceștile, ștergeam mesele și mă prefăceam că totul e în regulă. Lumea din jur părea blocată într-o repetiție — aceleași chipuri, mirosul de cafea, clinchetul clopoțelului de deasupra ușii.
Într-o zi am observat băiatul. Mic, de vreo zece ani, cu un rucsac care părea mai greu decât el. Venea mereu exact la 7:15, se așeza în colțul cel mai îndepărtat și comanda doar un pahar cu apă.
În a cincisprezecea zi i-am pus în față o farfurie cu clătite.
— Le-am făcut din greșeală în plus, — am spus, prefăcându-mă că e doar o eroare.
S-a uitat mult la mine, apoi a spus încet:
— Mulțumesc.
De atunci îi aduceam micul dejun în fiecare zi. Nu a spus niciodată cine este și de ce este singur, fără părinți. Băiatul pur și simplu mânca și mulțumea de fiecare dată.
Apoi, într-o zi, nu a venit. Am tot așteptat, privind spre ușă, până am auzit afară zgomotul motoarelor. Patru mașini negre s-au oprit în fața intrării. Oameni în uniformă au intrat și mi-au întins o scrisoare în tăcere.
😯😨Când am citit primele cuvinte, farfuria mi-a căzut din mâini. În cafenea s-a lăsat o liniște de mormânt.
Continuarea în primul comentariu… 👇👇
Îmi amintesc și acum acea zi. 9:17 dimineața. Aerul de afară părea să se îngroașe — patru mașini negre s-au oprit în fața intrării. Oameni în uniformă au intrat în sală, pas cu pas, ca și cum ar fi purtat nu doar hârtii, ci destinul cuiva.
Unul dintre ei s-a apropiat de mine, și-a scos chipiul și a spus că o caută pe femeia care hrănea băiatul în fiecare dimineață. Mi s-a uscat gura. „Eu sunt”, am răspuns.
A scos o scrisoare împăturită. Vocea îi tremura abia sesizabil.
Băiatul se numea Adam. Tatăl lui era soldat. A murit în serviciu.
Înainte de a muri, a scris: „Mulțumiți femeii din cafenea care îl hrănea pe fiul meu. Ea i-a oferit ceea ce lumea i-a luat — sentimentul că cineva încă își amintește de el.”
Când am terminat de citit scrisoarea, mâinile mi-au început să tremure trădător. Totul în jur s-a oprit — chiar și lingurițele au încetat să mai zornăie. Soldații au salutat. Iar eu am rămas pur și simplu acolo, incapabilă să spun un cuvânt.
Mult timp nu mi-am putut reveni după acea zi. Reciteam scrisoarea iar și iar, de parcă mi-era teamă că literele vor dispărea dacă o las din mână. Uneori aveam impresia că el va mai veni — cu același rucsac, cu același zâmbet timid.
După câteva săptămâni am primit o altă scrisoare. De la același ofițer. Înăuntru — o notă scurtă și o fotografie: băiatul, același, stă pe iarbă lângă un bărbat în uniformă.
S-a dovedit că a fost adoptat de un prieten al tatălui său — un soldat căruia acesta îi salvase cândva viața.
„Acum are o casă. Și își amintește adesea de femeia care îl hrănea în fiecare dimineață”, — era scris la final.
