😯😨Lucram ca femeie de serviciu la o familie bogată. În fiecare seară, stăpânul cobora la subsol cu o față întunecată și se întorcea exact după o oră. Într-o zi am decis să cobor și eu — și am încremenit când am văzut ce era pe podea.
Lucram ca menajeră într-o casă mare de la marginea orașului — fără lux ostentativ, dar totul respira bogăție… Totul era perfect acolo, chiar și praful părea să cadă la oră fixă.
Dar un detaliu nu-mi dădea pace. În fiecare seară, aproape la minut, stăpânul cobora la subsol. Fără cuvinte, cu chipul încordat, parcă purta o povară invizibilă. După o oră se întorcea — liniștit, dar ciudat de palid. Și cel mai ciudat era că nu lăsa pe nimeni să intre acolo.
Am încercat să nu dau importanță, dar curiozitatea mă rodea pe dinăuntru. Ce putea fi acolo, jos? De ce în fiecare zi la aceeași oră, cu aceeași expresie?
Într-o seară, când nu era nimeni acasă, n-am mai rezistat și am decis să cobor la subsol. Cu mâinile tremurânde am găsit cheia — mică, mată, de parcă fusese atinsă des. Ușa s-a deschis greu, aerul mirosea a umezeală și a ceva… metalic.
😱😲Am coborât scările. Un pas. Încă unul. Nimic special — rafturi vechi, unelte, câteva lăzi. Dar apoi am observat urme pe podea — de parcă cineva ar fi târât ceva greu. Am urmărit cu privirea… și am încremenit în întuneric, văzând ce se afla în fața mea.․․․
Continuarea — în primul comentariu👇👇
Cu inima bătând puternic, am făcut câțiva pași înainte. În subsol era liniște, doar becul de pe tavan pâlpâia, aruncând umbre tremurătoare pe pereți.
Nici o urmă de sânge, nici uși secrete, nici ceva înfricoșător — doar praf, cutii vechi și miros de umezeală. Aproape că mă liniștisem și voiam să urc, când într-un colț, sub o prelată gri, am văzut o formă ciudată.
Am tras ușor de material… și am rămas fără suflare. În fața mea era un trenuleț: șine mici, un tren strălucitor, căsuțe și copăcei alături.
Totul era aranjat cu grijă, ca și cum cineva și-ar fi creat propria lume în miniatură.
Mi l-am imaginat pe stăpânul meu sever coborând aici în fiecare seară, pornind trenul și privind cum merge în cerc. Pe chipul lui — nici furie, nici oboseală, doar o liniște ciudată.
Fiecare caută modul său de a scăpa de tensiune. Modul lui era… pur și simplu diferit.
