😞 În fiecare zi, un câine trist venea la biserică. Se așeza liniștit într-un colț și asculta cu atenție rugăciunile. Într-o zi, preotul, curios de prezența sa constantă, a decis să afle motivul — și ceea ce a descoperit l-a emoționat profund.
După slujbă, s-a apropiat de câine, s-a așezat în genunchi lângă el și l-a mângâiat cu blândețe. Câinele a oftat adânc și a privit spre altar, de parcă își amintea ceva.
Pe zgarda veche și uzată, preotul a observat o plăcuță metalică. Scria: „Bim. Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Mulțumesc că mi-ai fost prieten. — Anna”.
👇👇 Continuarea în primul comentariu
În aceeași zi, preotul i-a întrebat pe credincioși dacă își amintesc de o femeie pe nume Anna.
Au spus că Anna venea des la biserică — mereu cu acel câine. Se așezau pe ultima bancă, iar în timpul rugăciunilor, ea îi punea mâna pe cap.
Cu un an în urmă, Anna murise după o lungă boală. De atunci, Bim a început să vină singur — mereu în același loc, ca și cum încă o aștepta.
Preotul a fost profund impresionat. Din acea zi, în fiecare dimineață îi lăsa o pătură și un bol cu apă. În timpul predicilor, vorbea deseori despre loialitatea și iubirea pe care chiar și un câine le poate purta în suflet.
Au trecut câteva luni. Într-o zi, Bim nu a mai apărut. L-au găsit adormit pentru totdeauna sub bancă — exact acolo unde și-a așteptat stăpâna. A fost înmormântat lângă Anna, sub copacul din spatele bisericii.
De atunci, pe bancă a fost pusă o plăcuță:
„Aici stătea Bim — un prieten loial și un adevărat exemplu de iubire. Să fi găsit pacea alături de cea pe care a așteptat-o până la ultima suflare.”
