😱😱În mijlocul petrecerii, am aruncat farfuria socrului meu pe podea — toți au încremenit. Nimeni nu știa ce se ascundea în spatele zâmbetului lui… în afară de mine.
Petrecerea mergea perfect. Râsete, clinchet de pahare, discuții vesele — totul părea fără griji. Socrul meu strălucea — sufletul petrecerii, glumeț, fermecător, un adevărat spectacol. Toți îl admirau. Toți… în afară de mine.
Privirea mea era alta — rece, ascuțită. Îi urmăream fiecare mișcare, fiecare cuvânt rostit cu bunătate prefăcută.
La un moment dat, ceva s-a rupt în mine. M-am ridicat, m-am apropiat de masă și i-am aruncat farfuria cu toată forța pe podea. Zgomotul spart al porțelanului a oprit râsetele. Liniștea s-a îngroșat ca fumul.
Toți se uitau mustrător la mine, soția mea a alergat plângând spre mine:
— Ce faci? Ai înnebunit?
😨😵Dacă ar știi doar… dacă ar înțelege cineva de ce nu mai pot suporta să-l văd zâmbind.
Ceea ce am aflat despre el depășește orice rațiune.
👉 Continuarea — în primul comentariu.
— Nu înțelegi, — am spus printre dinți, privind spre soția mea. — Nici nu-ți imaginezi ce a făcut.
Socrul m-a privit cu o privire grea, mai plină de teamă decât de furie. Dar în fața celorlalți continua să joace rolul victimei jignite, oftând teatral și clătinând din cap.
— Despre ce vorbești? — a spus încet, prefăcându-se că nu înțelege.
— Vrei să spun în fața tuturor? — am făcut un pas spre el. — Sau recunoști singur că nu ai pierdut doar bani la cazino, ci și casa noastră? Că ai semnat acte în care ne-ai trecut pe noi, pe fiica ta și pe mine, ca „garanți”?
Un murmur a trecut prin sală ca un curent electric. Soția mea a albit, ochii i s-au mărit.
— Nu e… adevărat?.. — a șoptit.
Socrul s-a prăbușit pe scaun, fața lui s-a făcut cenușie.
— Eu… nu am crezut că vă vor atinge, — a murmurat. — Voiam să rezolv totul… Aveam nevoie doar de timp…
L-am privit în tăcere — omul în care avusesem încredere ca într-un tată.
— Timpul, — am spus încet. — Se termină pentru toți. — Și m-am întors, părăsind camera în sunetul tăcerii frânte.
