😲 În timpul nașterii, aveam impresia că mă aflu într-o ceață deasă. Totul părea un coșmar lipicios… dar, douăzeci de ani mai târziu, a ieșit la iveală ceva cu adevărat șocant.
😲 Nașterea a fost ca un vis urât: lumini puternice, țipete, durere ascuțită, mâini reci ale personalului… Apoi s-a auzit plânsul unui bebeluș. Și întuneric. M-am trezit abia în salon. Lângă mine era fiul meu nou-născut — Lucas. Singurul meu copil. Sau așa credeam.
Soțul meu m-a părăsit imediat ce a aflat că sunt însărcinată. L-am crescut singură pe Lucas, încercând să-i ofer tot ce puteam — nu mult, dar cu dragoste. A devenit un băiat bun, inteligent. Iar după douăzeci de ani eram convinsă că știu totul despre viața mea.
Până într-o zi, când am intrat împreună într-o librărie.
Lucas s-a dus direct la raftul cu manuale, iar eu m-am oprit la literatura clasică. Și atunci l-am văzut… sau mai bine zis, pe cineva care semăna leit cu fiul meu. Era în cealaltă parte a sălii, răsfoind o carte. Aceleași trăsături, aceleași gesturi. Iar Lucas era departe, în cealaltă parte a magazinului. Nu-mi venea să cred.
Inima mi-a luat-o razna. M-am apropiat. Băiatul s-a uitat la mine — și în ochii lui am văzut o tresărire. Numele lui era Marco. Data nașterii? 18 aprilie. La fel ca Lucas…
👉 Continuarea — în comentarii.
Ajunsă acasă, pentru prima dată în douăzeci de ani, am avut curajul să scot documentele vechi. Printre ele, am găsit un bilet: „Al doilea nou-născut — decedat”.
Nu mi s-a permis să-l văd. Mi s-a spus că nu a supraviețuit. Eram într-o stare semi-conștientă și nu am putut verifica nimic. Am crezut ce mi s-a spus.
Cu mâinile tremurânde, am sunat la arhiva spitalului. Am scotocit totul până am aflat adevărul: s-a produs o greșeală… Etichetele au fost încurcate. Un copil a murit, dar nu al meu.
Am luat legătura cu familia care l-a crescut pe Marco. Au fost șocați. Băiatul pe care l-au primit l-au iubit cu tot sufletul. A devenit fiul lor adevărat.
Am hotărât să ne întâlnim. Cu toții: eu, Lucas, Marco și părinții adoptivi. La început a fost stânjenitor.
Ne era teamă să spunem prea mult, teamă să nu ne răpim unii altora trecutul. Dar vorbă cu vorbă, lacrimă cu lacrimă, ceva s-a schimbat în sufletul nostru.
Acum ne vedem des. Uneori luăm cina împreună, alteori plecăm din oraș. Suntem o familie ciudată, neobișnuită — dar reală. Marco îmi spune „a doua mamă”.
Iar eu, privind la el, înțeleg: a fost mereu al meu. Doar că a ajuns la mine puțin mai târziu.
Uneori, destinul ocolește. Dar dacă în inimă e loc — drumul va fi regăsit.
