😳😨 Încercam să salvez un pisoi prins într-o capcană, dar când m-am aplecat să-l scot, între gratii am văzut ceva care mi-a înghețat inima.
Întorcându-mă de la muncă, mă grăbeam spre casă — gândindu-mă deja la un duș cald și la cină. Traversând strada, din colțul ochiului am observat o mișcare lângă grilajul canalului pluvial.
M-am oprit — și am rămas nemișcată. Dintr-o gaură întunecată ieșea un pisoi minuscul, ținându-se de margine cu lăbuțele, ca și cum ar fi implorat ajutor. Ochii îi străluceau, plini de teamă și speranță.
Am fugit spre el, întinzând cu grijă mâna — dar în același moment pisoiul a dispărut din nou în întuneric.
Am crezut că s-a speriat. Dar când a reapărut între barele ruginite, privirea lui era diferită — insistentă, aproape conștientă.
Am încercat din nou — aceeași poveste. L-am strigat încă o dată — și brusc am înțeles: nu mă ruga să-l scot de acolo. Mă chema acolo înăuntru.
😨😲 M-am așezat în genunchi, m-am apropiat de grilaj și am privit cu grijă în interior. Inima mi s-a strâns, respirația mi s-a oprit. Acolo jos, printre umbre, umezeală și gunoi, s-a dezvăluit o scenă care mi-a făcut pielea de găină…
Continuarea în primul comentariu 👇👇
O clipă de liniște — și am realizat: acest micuț nu era singur.
Înghițind în sec, mi-am ridicat privirea spre întunericul adânc și am început să privesc atent. Jos, unde lumina abia ajungea, ceva s-a mișcat — la început părea doar un joc de umbre, dar apoi contururile au prins formă.
Era ea — pisica. Mama. Corpul ei era strâns, blana murdară și încâlcită, o labă îndoită nenatural; respirația — rară și grea.
Lângă ea se lipise un mic bulgăre — pisoiul: ochii larg deschiși, tremurând, dar fără să se îndepărteze nici măcar un pas.
Miaunatul lui era subțire și insistent, și în el nu era doar tristețe — ci o rugăminte: „salvează nu doar pe mine… salvează și mama”.
Am simțit cum ceva se strânge în mine — neputință, dar și hotărâre.
Nu era doar un trecător întâmplător sau un animal abandonat; era un apel la care nu puteam rămâne indiferentă.
