😱 „Mamă, el e fratele meu!” — a spus micuțul Ashton, privind spre femeia care ieșise pe terasa vilei.
Penelope nu a înțeles imediat ce se întâmplă. Tocmai terminase un apel cu avocații și se pregătea să-și bea cafeaua, când a auzit vocea fiului ei.
Când s-a întors, l-a văzut — în uniforma școlară curată, cu părul aranjat — alături de un băiat desculț, murdar, speriat, cu un tricou rupt. Se țineau de mână.
Continuarea — în primul comentariu de sub fotografie 👇👇👇👇
— Cine e? — a șoptit ea derutată.
— E fratele meu, mamă. L-am găsit la poartă. A spus că a venit să te găsească…
Penelope a albit la față. Inima i-a început să bată tare. S-a apropiat. Băiatul avea trăsături familiare — mai ales ochii. Exact ca ai soțului ei decedat, Teodor.
Cu cincisprezece ani în urmă, născuse cu mari dificultăți. Un copil a supraviețuit — Ashton. Despre celălalt i s-a spus că nu a reușit. Fiind semi-conștientă, nu a verificat nimic. Soțul ei s-a ocupat de tot. Sau… a ascuns ceva?
— Cum te cheamă? — a întrebat ea cu voce tremurândă.
— Alex… — a răspuns el abia auzit.
Mai târziu s-a aflat că soțul ei a dispus ca băiatul să fie luat din maternitate. Considera că nu se vor descurca cu doi copii, mai ales dacă unul era „de prisos”. Băiatul a fost dus la un orfelinat din alt stat. Acolo a crescut — fără familie, fără iubire. Recent a fugit, găsind adresa în niște hârtii vechi.
Penelope a ascultat totul în birou, ținând în mâini o ceașcă cu cafea rece. Fața îi era calmă, dar în interior totul se prăbușea.
Nu a țipat. Nu a leșinat.
Pur și simplu s-a ridicat, a mers în bucătărie și i-a spus menajerei:
— Pregătește o baie. Și o cameră pentru Alex. E fiul meu.
De atunci, casa a devenit mai tăcută, dar mai caldă. Ashton își împărțea jucăriile. Alex învăța să aibă încredere. Iar Penelope… a înțeles în sfârșit că lumea ei perfectă poate fi reală — dacă se bazează pe adevăr.
