😞 „În fiecare zi căuta ceva în coșul meu de gunoi. 😵💫 Dar într-o zi a bătut la ușa mea și mi-a înmânat un bilet care mi-a schimbat toată viața.” ✉️👇
— Iar e băiatul acela lângă tomberon! — mormăi Marta uitându-se pe fereastră. — În fiecare zi aceeași poveste. Oare părinții lui nu văd ce face?
Jos, un băiat de vreo zece ani răscolea cu grijă sacii de gunoi cu un băț, de parcă ar fi căutat ceva important. Avea fața murdară, mânecile suflecate, părul ciufulit. Iar privirea lui — concentrată, aproape de om mare.
Marta oftă și dădu ochii peste cap, dar nu putu să se uite departe — ceva i se strânse în piept. O oră mai târziu ieși și ea cu un sac și se apropie de el:
— Ce cauți, puiule?
Băiatul ridică privirea și clipi uimit.
— Fier. Uneori — ceva folositor.
— Pentru ce?
— Pentru noi. Suntem trei. Eu, mama și pisica. Mama nu are un serviciu stabil… eu o ajut.
Nu a cerut nimic. Doar se uita în ochii ei — sincer, direct. Ea dădu din cap și plecă.
În acea seară, pentru prima dată după mulți ani, Marta făcu o supă adevărată, nu din plic, ci ca în tinerețe — cu suflet. A pus-o într-un borcan, l-a învelit într-o pungă veche și l-a lăsat la ușă.
A doua zi — la fel. Băiatul doar dădea din cap în semn de mulțumire. Uneori îi lăsa bilețele cu desene pe bancă. Într-unul erau ei doi — ea și el. Semnat: „Mulțumesc”.
✉️ Într-o zi, a bătut la ușa ei. Ținea în mână un plic mototolit care i-a schimbat viața…
Continuarea în primul comentariu 👇
— Este pentru dumneavoastră… Mama m-a rugat să vi-l dau. A zis: „În caz că…”
Marta a deschis plicul. Scrisul era tremurat, parcă scris cu mare efort:
„Bună ziua. Dacă citiți această scrisoare, înseamnă că nu mai sunt. Fiul meu se numește Leo. Are zece ani. Este bun, muncitor și prea serios pentru vârsta lui.
Vă rog din suflet — nu-l lăsați singur. Nu mai are pe nimeni. E puternic, dar este tot un copil. Iertați-mă că vă cer asta. Dar nu mai am pe cine ruga.”
Marta a citit până la capăt și abia atunci și-a dat seama că plângea. Leo stătea în prag, nemișcat, strângând cureaua rucsacului.
— Ți-e foame? — întrebă ea încet.
El a dat din cap.
— Atunci hai. Am supă. Și și un loc…
Nu a spus nimic. Dar pentru prima dată — a zâmbit puțin.
