😨😱Pisica s-a purtat ciudat toată seara. Sufla, mieuna și nu se îndepărta de aragaz. Am crezut că îi este foame sau o doare ceva. Am hrănit-o, am mângâiat-o, dar ea tot stătea acolo, încordată, cu coada lipită, privind suspicios spre aragazul cu gaz.
— Ce e cu tine, prietene? — am murmurat, pe punctul de a mă supăra. Dar ceva din privirea ei m-a făcut să mă opresc. Nu îi era frică — proteja.
M-am apropiat încet de aragaz. Pisica și-a arcuit spatele, a suflat și mai tare, ca și cum ar fi vrut să mă oprească. Totuși, m-am aplecat și am privit în fâșia îngustă dintre aragaz și perete.
😱😱În clipa aceea, inima mi s-a oprit. Instinctiv am țipat și am sărit înapoi, îngrozită. Ceea ce am văzut acolo nu voi uita niciodată…
💬 Continuarea în primul comentariu…👇👇
În întuneric, ceva s-a mișcat — lung, alunecos, cu piele lucioasă și ochi morți. Când am înțeles că era un șarpe, inima aproape mi s-a oprit.
Instinctiv m-am retras, strângând pisica la piept. Dar ea nu s-a speriat — dimpotrivă, s-a încordat, și-a arcuit spatele și a suflat. Șarpele a ieșit încet de sub aragaz și a început să se târască direct spre mine.
Am dat înapoi până când spatele mi-a atins peretele. Lumea s-a redus la un singur sunet — un șuier slab, ca o șoaptă a morții.
Și deodată, pisica a sărit. S-a aruncat asupra șarpelui ca un mic leu. Acesta s-a întors imediat, și-a ridicat capul și a rămas nemișcat în fața ei, gata să atace.
Între ei s-a lăsat o liniște apăsătoare. Părea că timpul s-a oprit — doi prădători, două umbre, înghețate în așteptarea loviturii.
Am reușit doar să țip și am fugit din bucătărie, formând cu degetele tremurânde numărul de urgență. Din spatele ușii se auzeau șuierături, lovituri înfundate, zgomote de gheare.
Când au sosit salvatorii, au scos șarpele de după aragaz. Iar pisica mea — calmă, mândră, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat — a venit la mine și s-a frecat de piciorul meu.
Acum, de fiecare dată când o privesc în ochi, îmi amintesc de acea seară. Și înțeleg: odată, deja mi-a salvat viața.
