Soția mea s-a descotorosit de pisicile noastre fără să-mi spună: am petrecut săptămâni căutându-le, până când am aflat adevărul, din întâmplare.
😢 Într-o zi, întorcându-mă acasă, am descoperit că cele trei pisici dragi mie nu mai erau.
— M-am săturat de părul ăsta peste tot. Uită-le — a spus soția mea calm.
Am rămas șocat. Aceste ființe pufoase au fost cu mine cu mult înainte de căsătorie. Nu erau doar animale de companie — erau familia mea.
Am mers pe la toate adăposturile din zonă, am lipit afișe, am împărțit pliante. Timp de săptămâni am încercat să aflu unde sunt, dar fără succes. Soția refuza cu încăpățânare să-mi spună ce a făcut cu ele.
Totul s-a schimbat când un prieten m-a sunat și mi-a spus că, posibil, le-a văzut. Atunci am înțeles unde sunt. Și inima mi s-a strâns de durere și furie.
Vreau să împărtășesc povestea mea. Scrie-mi ce ai fi făcut tu în locul meu. 👇👇
Când am intrat în casă, domnea o liniște apăsătoare. Nu se auzea niciun mieunat, nici pașii ușori ai lăbuțelor pe podea.
— Unde sunt pisicile noastre? — am întrebat fără să-mi dau jos pantofii.
Soția se uita nepăsătoare în ecranul telefonului.
— Le-am dat. M-am săturat să curăț păr tot timpul.
Mi s-a tăiat respirația. Aceste animale au fost cu mine ani întregi, și acum pur și simplu nu mai erau.
— Cum adică le-ai dat?! — vocea îmi tremura.
— Acum e curat, liniște și ordine — a răspuns calm. — Nu mai depinzi de ele.
A fost o trădare. Când am întrebat unde anume le-a dat, mi-a răspuns doar:
— În mâini bune. Uită-le.
Cum să uiți pe cei care îți sunt dragi? Am continuat să le caut — zi de zi, săptămână după săptămână. Nicio urmă. Ea păstra tăcerea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Până într-o zi, când am primit un mesaj de la un prieten care lucra la un adăpost:
— Au fost aduse trei pisici care seamănă foarte mult cu ale tale. Acum câteva zile.
Inima a început să-mi bată nebunește. Am sunat imediat:
— Mai sunt acolo?
— Din păcate, au fost deja adoptate — mi s-a spus.
Am cerut să aflu cine le-a adoptat. Răspunsul a fost negativ: informație confidențială. Dar mi s-a promis că pisicile sunt bine.
M-am întors acasă distrus. Soția m-a întâmpinat cu un zâmbet pe jumătate:
— Ce-i, încă ești trist? — a spus cu un ton de superioritate.
În aceeași seară mi-am făcut bagajele și am plecat. După o săptămână, am depus actele de divorț.
Câteva luni mai târziu, răsfoind site-ul adăpostului, am dat peste secțiunea „Povești cu adopții fericite”. Răsfoiam fotografiile, când dintr-o dată m-am oprit. Erau ei.
Cei trei prieteni pufoși ai mei. Vii, îngrijiți, iubiți. Fiecare avea acum o casă, o familie, o nouă fericire. Mă uitam la pozele lor, neputându-mi stăpâni lacrimile.
Sunt bine.
Și, se pare… sunt și eu.
