Stătea lângă mormânt, ținând în mâini flori de câmp. Era însărcinată, obosită… și dureros de familiară. Dar văduvul o văzuse cu doar o săptămână în urmă — pe stradă, fără adăpost și disperată. De ce venise aici, la mormântul soției sale, moartă de douăzeci de ani?
Când a zărit-o în cimitir, inima i-a tresărit.
— Scuzați-mă… — s-a apropiat aproape în șoaptă. — Vă… vă amintiți că v-am ajutat săptămâna trecută. Ce faceți aici?
Femeia s-a întors încet. În privirea ei nu era frică, nici ezitare — parcă știa că el va apărea.
— Am venit să-i mulțumesc — a spus încet. — Soției dumneavoastră. Ea… ea m-a salvat.
Bărbatul a făcut un pas înapoi, copleșit de șoc.
— Nu e posibil. Soția mea a murit acum douăzeci de ani. N-ai fi putut s-o cunoști.
Femeia a dat din cap afirmativ. A scos din buzunar o fotografie veche, decolorată. El a recunoscut-o imediat: soția lui tânără, zâmbitoare… și lângă ea o fetiță de vreo opt ani.
— Cine e aceasta? — a șoptit el.
Răspunsul ei i-a oprit inima.
📖 Povestea completă este în primul comentariu de mai jos. 👇
Ținea fotografia în mâini tremurânde, privind fix la fetița din imagine. Lângă soția lui stătea o fetiță mică — opt ani, cu ochi mari și haine uzate. A încercat să-și amintească dacă a mai văzut vreodată acel chip… dar memoria nu-l ajuta.
— Tu ești? — a șoptit, fără să-și ia privirea de la ea.
Ea a dat din cap. În ochii ei — lacrimi, dar nu de durere, ci de recunoștință caldă.
— Aveam opt ani. Trăiam într-un orfelinat. Ea venea acolo să ne citească povești. Niciun adult nu venea, doar ea. O numeam „femeia magică”. Ne aducea bomboane și ne învăța să coasem. Spunea mereu că nu trebuie să ne fie teamă să fim buni, chiar dacă lumea e crudă cu noi.
Bărbatul a coborât privirea. Soția lui nu-i povestise niciodată asta.
— Apoi n-a mai venit — a continuat femeia. — Am fost luată de altă familie, în alt oraș. Dar vocea ei… căldura ei… au rămas cu mine. Am crescut, și când am ajuns pe stradă, cu un copil în burtă, m-am gândit doar la ea. La cuvintele ei. Și într-o zi… ați venit la mine. Mi-ați dat mâncare. O pătură caldă. Cuvinte. A fost ca o continuare a ei. Nu puteam să nu vin aici.
Au rămas tăcuți. Douăzeci de ani de tăcere între ei, dar niciunul nu fusese o barieră.
Bărbatul a atins fotografia, apoi a așezat-o la baza mormântului. Vântul a mișcat ușor florile din mâinile femeii.
— Mulțumesc că ai venit — a spus încet. — Ea… ar fi fost mândră de tine.
Femeia a încuviințat. Și pentru prima dată după mult timp, amândoi au zâmbit — nu de bucurie, ci de înțelegere.
Bărbatul a privit-o atent și a spus blând:
— Știi, văd în tine aceeași bunătate și putere ca în soția mea. Nu trebuie să treci singură prin toate astea. Dacă nu te deranjează, aș vrea să te invit să locuiești la mine. Ca fiica mea, până naști și îți găsești un loc de muncă. Meriți sprijin și grijă.
Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.
— Mulțumesc… înseamnă foarte mult pentru mine — a șoptit ea.
Și în acel moment s-a născut o nouă familie, bazată nu doar pe legături de sânge, ci pe bunătate, înțelegere și iubire — o iubire care trăia prin amintirea și faptele celor ce aduseseră cândva lumină și căldură în lume.
