Un om de afaceri a venit la mormântul soției sale — doar ca să lase flori și să plece. Dar în loc de liniște… a văzut ceva ciudat: un copil stătea întins pe piatră, ghemuit 😳
— Iartă-mă, mami… — șopti băiețelul, strângând la piept o fotografie veche.
Daniel s-a încruntat. Un străin la mormântul soției sale?! Voia să-l alunge. Dar copilul și-a ridicat privirea — și a spus ceva care l-a lăsat fără aer… 😨
Era frig și umezeală, iar seara acoperise cimitirul cu ceață. Totul părea să spună: „Pleacă.” Dar Daniel venise — ca în fiecare februarie, de cinci ani încoace.
Era pe punctul de a pleca, când a zărit mișcare. Cineva era lângă mormânt.
Un copil, de vreo șase ani, stătea întins pe piatra funerară, învelit într-o pătură veche. Dormea. Chiar pe piatră.
Daniel s-a apropiat, pietrișul scârțâind sub pașii lui. În el creștea furia: cum îndrăznește cineva să stea aici?
— Hei, ridică-te! — a strigat, dar vocea i-a tremurat.
Băiețelul s-a speriat și a deschis ochii. Privirea — pierdută, înfricoșată.
— Iartă-mă, mami… Nu voiam să adorm aici…
Daniel s-a înfiorat. „Mami”?! 😳 S-a uitat brusc la numele de pe placă — era numele soției lui. Coincidență? Sau… batjocură?
— De unde ai luat poza aia?! — aproape a țipat, arătând spre fotografie.
Copilul s-a speriat, dar n-a dat-o. Apoi a spus încet:
— Ea a spus că o să mă găsești… Mi-a promis.
Daniel a simțit că totul se învârte. Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât orice acuzație.
— Cine ești tu?! — a șoptit.
Copilul a lăsat capul în jos. N-a răspuns. Dar în ochii lui era ceva care a făcut ca pământul să se clatine sub Daniel.
❓Ce înseamnă asta? De ce îi spune „mami”?
Răspunsul — în primul comentariu de sub poză 👇👇👇
Daniel stătea nemișcat, ca împietrit. Totul în el se răscolea. Cuvintele băiatului îi răsunau în minte:
„Ea a spus că o să mă găsești…”
A observat brusc — fața copilului îi era… cunoscută. Fruntea, pomeții, chiar forma buzelor. Nu era o întâmplare.
— Câți ani ai? — a întrebat, încercând să rămână calm.
— Șase… Aproape șapte, — a răspuns copilul, fără să ridice ochii.
Daniel s-a așezat brusc pe banca de lângă el. A început să calculeze… Șase ani. Exact de când plecase Helena…
Să fi… ascuns asta? Să nu-i fi spus nimic?..
S-a uitat la fotografie. Era una dintre cele vechi, pe care nici el nu le mai văzuse de ani buni. De unde o avea?!
— Cum te cheamă?
— Theo. Dar mama îmi spunea uneori Tem.
Daniel nu alesese niciodată acel nume. Dar îi suna cunoscut. Și-a amintit deodată de o scrisoare în care Helena glumise:
„Dacă vom avea vreodată un băiețel, vreau să-l numim Tem.”
Inima i s-a strâns. Știa deja adevărul, dar îi era teamă să-l rostească.
— Unde ai locuit până acum? Cine a avut grijă de tine?
— Mătușa Sofia… Era de la orfelinat. Dar a murit. Mi-a spus că, dacă mi se întâmplă ceva — să vin la cimitir. La mama.
Atunci Daniel n-a mai rezistat. Și-a întins brațele și l-a îmbrățișat cu grijă. Băiatul s-a încordat la început, apoi s-a lipit de el — ca și cum a așteptat acel moment toată viața… 🫂
Timp de cinci ani trăise în gol, fără să știe că undeva, în același oraș, creștea fiul său.
