😨😵Când aveam șaptesprezece ani, m-am întors acasă — și am găsit doar liniște… Niciun mobilier, niciun glas, doar un bilet lipit pe masă: „Te vei descurca.”
Fără semnătură. Fără explicații.
Am stat acolo mult timp, ca și cum aș fi așteptat ca cineva să intre și să spună că a fost o greșeală. Am sunat la numere cunoscute — doar tonuri de apel. Am mers la mătușa mea — nu a deschis ușa. Și atunci am înțeles: nu a fost o greșeală. Plecaseră.
Prima noapte am petrecut-o în casa goală — pe podeaua rece, cu vântul fluierând pe fereastră. A doua — deja cu conștientizarea clară că nimeni nu se va întoarce.
După o săptămână am adunat resturile lucrurilor și am plecat într-un loc unde nimănui nu îi pasă de soarta altora. Am muncit, am învățat, am trăit pur și simplu. Fără planuri, fără speranțe. Doar înainte.
😵😧Au trecut doisprezece ani. Și într-o zi a apărut pe ecranul telefonului un mesaj care mi-a făcut să mi se învârtească capul.
Continuare în primul comentariu👇👇
Mesajul m-a luat complet prin surprindere. Doisprezece ani — niciun apel, niciun cuvânt. Și acum — „Fiică… putem vorbi?”
Am privit lung ecranul fără să știu ce să simt. Furie? Durere? Sau doar oboseală? Nu am răspuns imediat. Două zile mai târziu a sunat telefonul.
— Ne-a fost dor de tine, — a spus încet mama. — Am greșit.
Greșit. Ca și cum abandonarea unui copil ar fi doar o decizie proastă, și nu un cuțit în spate. Vorbea despre datorii, mutări, dificultăți… Dar aproape că nu mai ascultam.
Apoi a spus esențialul: — Tatăl tău este bolnav. Vrea să te vadă.
Am acceptat să merg, nu pentru ei — pentru mine. Trebuia să închid acel capitol ca să încetez în sfârșit să-l recitesc în visele mele.
Când i-am văzut la aeroport, inima mea nu a tresărit. Eram mai mici, mai tăcuți, mai bătrâni. Mama plângea, tatăl încerca să mă îmbrățișeze. Am lăsat să se întâmple, dar a fost ca și cum aș fi atins niște străini.
La cină a spus: — Ne gândeam că ești puternică.
L-am privit în ochi și am răspuns: — Nu v-ați înșelat. Viața m-a făcut așa, dar în schimb mi-a luat părinții. Din ziua în care am văzut pereții goi ai casei, nu i-am mai avut.
