😱 Când bunica era încă în viață, m-a rugat să îi scot poza de pe piatra funerară exact la un an după moartea ei. Când am făcut asta, am fost copleșită de groază.
Cu puțin timp înainte să ne părăsească, m-a chemat în cameră. Eram singure. Vocea ei abia se auzea, ca un șoaptă:
— Scoate-mi poza de pe mormânt exact peste un an. Nu mai devreme. Îmi promiți?
Am încercat să o liniștesc:
— Hai, bunico… Mai ai multe clipe frumoase de trăit…
Ea doar a zâmbit ușor, a închis ochii și a repetat încet:
— Promite-mi…
Am privit-o emoționată și am dat din cap. În noaptea aceea, a plecat în liniște.
După douăsprezece luni, aproape că uitasem acea rugăminte ciudată. Dar o promisiune este sacră. Când am ajuns la cimitir, am desfăcut cu ușurință rama și, în clipa în care am scos poza, am țipat:
— Nu se poate…
⬇️⬇️ Continuarea în primul comentariu
Pe spatele fotografiei bunicii era ascunsă o poză veche, decolorată. O femeie tânără zâmbea cu strălucire, purtând o rochie elegantă, în fața unei case vechi.
Chipul acela semăna uimitor de mult cu al meu. Ca o versiune a mea din altă epocă.
Am fotografiat monumentul și am mers la bunicul. Părea că mă aștepta.
Când i-am arătat poza, a zâmbit cu nostalgie:
— Ea este… bunica ta, așa cum era când am cunoscut-o. O adevărată eroină de film.
— Dar de ce a ascuns acea imagine?
A oftat și a murmurat:
— Mereu a ținut mult la imaginea ei. Îmbătrânirea a durut-o. Spunea: „De ce să punem poze cu noi bătrâni pe morminte? De ce să nu păstrăm o imagine din tinerețe?”
Și adăuga: „Dar dacă pun o poză din tinerețe, oamenii vor crede că sunt o bătrână vanitoasă…”
Lacrimile îmi curgeau ușor, dar zâmbeam.
Totul devenise clar: voia ca, atunci când durerea se va mai estompa, să descopăr femeia luminoasă care fusese. Plină de grație. De bucurie. De viață.
