😵😲 L-am sărutat pe frumosul director general care zăcea în comă, crezând că nimeni nu va afla vreodată. Dar s-a întâmplat ceva pentru care nu eram deloc pregătită — un fior mi-a străbătut întregul corp.
Noaptea în spital părea nesfârșită. Eram din nou lângă pacient — ca de obicei. Verificam aparatele, schimbam pansamentele, vorbeam încet, ca și cum ar fi avut vreun rost.
Trei ani — trei ani fără sfârșit — el a rămas nemișcat. Un bărbat al cărui nume fusese cândva pe toate coperțile, ale cărui companii valorau milioane, iar acum — doar tăcere și un puls slab sub pielea rece.
Uneori aveam impresia că vorbesc singură. Și totuși povesteam — despre vreme, oameni, viața dincolo de acei pereți.
Iar astăzi, obosită de acest dialog mut, am șoptit:
— N-ai suporta o tăcere ca asta, nu-i așa?
😱😯 Nu știu de ce am făcut-o, dar m-am aplecat și i-am atins buzele. Era interzis, nepotrivit, dar în mine fierbea dorul, speranța că încă trăiește. Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu aș fi putut prevedea nici în cele mai îndrăznețe vise. Pentru o clipă, totul s-a oprit…
👉 Continuarea în primul comentariu 👇👇👇
S-a întâmplat mai repede decât am putut respira. Monitorul a început să sune, degetele pacientului s-au mișcat, iar apoi… mâna lui mi-a cuprins talia cu o siguranță de parcă nu ar fi dormit niciodată.
Doctorii au năvălit în salon ca o furtună — lumini, strigăte, ordine. Toți vorbeau despre un miracol. Eu simțeam doar amintirea arzătoare… a acelui sărut pe care nimeni nu trebuia să-l știe. Sărutul pe care l-am dat când pierdusem speranța.
Pe zi ce trecea devenea tot mai puternic. Își amintea de sine, de companie, de noaptea accidentului.
— Vorbeai cu mine? — m-a întrebat într-o zi.
— Da… ca să nu adorm.
— Dar sărutul?
Inima mi s-a oprit.
— A fost o greșeală… — am șoptit.
— Poate că nu, — a răspuns el atât de blând, încât cu greu i-am putut susține privirea.
Zvonurile s-au răspândit mai repede decât fulgerul. Am fost chemată la conducere: transfer în alt departament. Reputația — înainte de toate.
A doua zi dimineață, Ethan dispăruse. Se externase singur. Nici măcar un rămas-bun.
M-am mutat la o clinică mică, încercând să uit totul. Și apoi — în prag, vocea lui:
— Asistenta Grey… am nevoie de un control.
Am ridicat privirea. Era în fața mea — viu, încrezător — cu aceeași privire care mă făcuse cândva să-mi pierd mințile.
— Te-am găsit, Lia, — a spus el încet.
