😱😵 Un coleg al soțului meu a sunat și a spus că soțul meu va întârzia într-o călătorie de serviciu, deși de fapt era acasă. Ceea ce am descoperit apoi mi-a răsturnat viața complet…
Telefonul a sunat în timp ce spălam vasele. Număr — necunoscut.
— Alo?
— Bună ziua, este doamna Laura Wilson? Soția lui Alex Wilson?
— Da.
— Sunt David, colegul soțului dumneavoastră. Alex m-a rugat să vă spun — va întârzia câteva zile în călătorie de serviciu. Semnalul este slab, nu poate suna el însuși.
Am rămas blocată.
— Ce călătorie? Alex este acasă. În vacanță.
Pauză. Apoi scurt:
— Îmi pare rău, trebuie să fie o greșeală. — Și apelul s-a întrerupt.
Alex era cu adevărat acasă — meșterea la mașină în garaj. Dar apelul nu-mi ieșea din minte.
Seara am întrebat:
— Ai un coleg pe nume David?
S-a încordat, a tușit.
— Da, un nou venit. De ce întrebi?
— Doar curiozitate… de ce știe numărul meu?
A murmurat ceva, dar și-a întors privirea.
A doua zi dimineață, fiica mea a spus că l-a văzut pe tatăl ei în fața biroului companiei — în uniformă de lucru, urcând într-un camion.
Dar mașina lui era în garaj.
Atunci am înțeles: vacanța era o minciună. Și dacă a mințit despre călătorie, întreaga mea viață a fost un spectacol și trebuia să aflu cu cine am trăit de fapt toți acești ani…
Continuarea în primul comentariu 👇👇
Nu mă puteam liniști. Fiecare zgomot părea suspect, fiecare detaliu — o dovadă.
Seara, Alex se purta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: glumea, întreba ce e de cină, vorbea despre fleacuri. Doar ochii lui erau diferiți — reci, vigilenți.
Noaptea vorbea mult la telefon în bucătărie. M-am apropiat încet de ușă.
— Da, totul sub control… Nu, ea nu știe nimic — șoptea.
Când am intrat, a întrerupt brusc conversația.
— Cu cine vorbeai? — am întrebat.
— Cu un client. Probleme de serviciu.
A doua zi dimineață nu era. Pe pernă, un bilețel scurt:
„Nu suna. Îți voi explica tot când voi putea.”
Telefon — în afara rețelei.
Au trecut câteva zile. Aproape că m-am resemnat cu gândul că nu era acolo. Și într-o seară aud bătând la ușă. Inima mi-a accelerat.
Alex a intrat. În uniformă de lucru, cu o geantă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. S-a așezat în fața mea, ochii liniștiți, dar tensionați.
— Laura… — a început încet. — Nu trebuia să-ți spun asta.
— Dar unde ai dispărut? De ce ai mințit despre călătorie? — întreb, reținând tremuratul.
A oftat.
— Nu fac doar trasee obișnuite. Nu sunt călătorii normale. Am sarcini speciale. Confidențiale. Eu… sunt ca un agent, doar pentru companie. Și asta… ne privește pe toți. Liniștea ta, viitorul nostru. Nu am vrut să știi până la momentul potrivit.
Îl priveam, încercând să prind adevărul. Totul părea în același timp real și incredibil.
— Vrei să spui… misiuni secrete? — șoptesc.
A dat din cap.
— Da.
Am stat tăcute. Un lucru era sigur: lumea pe care o cunoșteam se schimbase pentru totdeauna.
