Am decis să cumpăr o sticlă de lapte proaspăt de la o mulgătoare din sat, dar ceea ce am văzut pe încheietura ei mi-a răscolit sufletul…
După ce am mâncat la marginea unui drum pustiu, am hotărât să cumpăr o sticlă de lapte proaspăt de la o femeie de la țară. Dar de îndată ce mâna ei a atins-o pe a mea — am încremenit, ca și cum timpul s-ar fi oprit. Ceea ce am văzut pe încheietura ei mi-a dat fiori. 😱😱😱
Nu aveam de gând să mă opresc, dar după conferință simțeam doar oboseală și foame — și n-am rezistat când am văzut o masă de lemn cu mâncare de casă.
O femeie în șorț mi-a adus mâncare și o cană cu ceai de plante. Totul era simplu, ca acasă — și, ciudat, exact asta îmi lipsea. Mâncam și pentru prima dată după mult timp simțeam liniște.
Când mă pregăteam să plec, ea a spus:
— Luați niște lapte la cotitură. E adevărat, proaspăt.
După câteva minute am văzut-o — o tânără cu un fular călduros și o ladă plină cu sticle. Zâmbetul ei era blând, aproape transparent.
— Laptele e proaspăt? — am întrebat.
— Mulso dimineață, — a răspuns, întinzându-mi sticla.
Și în clipa aceea totul s-a schimbat.
😨😵 M-am uitat instinctiv la mâna ei — și un fior rece mi-a trecut pe șira spinării. Am rămas nemișcat. Ceea ce am văzut pe încheietura ei mi-a răscolit totul…
Continuarea în primul comentariu👇👇👇👇
M-am uitat la mâna ei — pe încheietură strălucea un ceas vechi — același, unic, care nu ar mai fi trebuit să existe nicăieri. L-am recunoscut imediat. Și am înțeles: întâmplările nu există.
Am încercat să vorbesc calm:
— Scuzați-mă… dar acest ceas… de unde îl aveți?
Ea a încremenit. A tăcut câteva secunde, apoi a oftat:
— Mi l-a lăsat mătușa mea. Înainte să moară. Mi-a spus să nu-l vând niciodată — e amintirea persoanei pe care a iubit-o.
Am simțit cum aerul se îngroașă.
— Mătușa? Cum se numea? — am întrebat aproape în șoaptă.
— Emma, — a răspuns, privind în altă parte. — Trăia în oraș, lucra într-o clinică. Purta mereu acest ceas și spunea că i l-a dăruit un bărbat.
Lumea din jur părea să se liniștească. Zgomotul drumului a dispărut, chiar și vântul s-a oprit.
Am rămas acolo, incapabil să spun un cuvânt. Ceasul pe care îl credeam pierdut pentru totdeauna era din nou în fața mea — ca o dovadă că trecutul nu dispare niciodată.
Am avut o senzație ciudată — ca și cum Emma însăși stătea în fața mea, doar într-un alt trup. Pieptul mi s-a strâns. Știam că e imposibil… și totuși senzația era teribil de reală.
Am oftat și am spus:
— Ascultați… nu vreau să vă pun în încurcătură. Doar că… Emma a fost o persoană foarte dragă pentru mine. Dacă nu vă deranjează, aș vrea să ținem legătura. Nu ca niște străini — ci ca două persoane unite de amintirea ei.
Tânăra a ezitat. A tăcut câteva secunde, apoi a dat încet din cap:
— Bine.
