Era o zi obișnuită și un traseu cunoscut — până când, printre valuri, am zărit ceva alb. La început am crezut că e gheață, dar…
Pentru mine era o zi ca oricare alta. O nouă excursie, același traseu, privirile indiferente ale turiștilor. Totul mergea ca de obicei — până când am văzut o mișcare în apă. Ceva alb. Părea gheață. Dar gheața nu te privește. 😲😱
Era un urs polar. Imens, obosit, înotând chiar în spatele bărcii.
— Nu vă faceți griji, — le-am spus turiștilor când am văzut panica din ochii lor. — Doar e aproape. E sigur.
Dar frica e mai puternică decât cuvintele. „Mai repede! Plecăm!” — strigau ei, iar eu, scrâșnind din dinți, am mărit viteza.
Motorul urla, valurile se spărgeau în spumă, dar ursul nu rămânea în urmă. Înota tot mai repede, de parcă ar fi înțeles că, dacă renunță acum, nu ne va mai ajunge. Botul îi ieșea din apă, ochii îi străluceau.
😨😨 Când era aproape de noi, inima îmi bătea mai tare decât motorul. Toți au rămas încremeniți de spaimă, crezând că e sfârșitul… Dar atunci s-a întâmplat ceva neașteptat.
Continuarea în primul comentariu👇👇👇
Ursul nu a atacat. Doar privea.
Direct în ochi. Mult, apăsat. Și în acea privire nu era furie — doar disperare.
Pentru prima dată, după atâția ani, am simțit că nu era un prădător. Era un prizonier.
Apa din jurul lui era tulbure, și atunci am văzut — ceva îi trăgea de gât. O frânghie. O plasă. Îi intrase în blană, îi strângea pielea, îl împiedica să respire.
— La naiba… — am șoptit. — E prins în capcană.
Turiștii nu înțelegeau. Unii deja sunau la paza de coastă, alții strigau să nu mă apropii.
Dar eu nu puteam pur și simplu să plec. Nu după ce văzusem.
Am oprit motorul. Barca s-a legănat pe valuri. Ursul a rămas acolo, respirând greu. Am luat o frânghie, am făcut un laț și am aruncat-o în apă. Nu s-a retras. Din contră — parcă s-a apropiat.
Atunci am înțeles: cerea ajutor. Și dacă plecam acum — s-ar fi înecat.
Am luat colacii de salvare — tot ce aveam în barcă. I-am aruncat unul câte unul în apă, încercând să-i apropii de el.
Ursul s-a uitat la mine și și-a întins laba. Cu grijă, de parcă ar fi înțeles că vreau să-l ajut. Ghearele i s-au agățat de marginea colacului — și s-a ținut.
Am așteptat. Minutele treceau ca o veșnicie. Ursul se ținea cu ultimele puteri, respira greu, dar nu lăsa colacul.
În cele din urmă, în depărtare au apărut lumini — paza de coastă. Oameni în jachete portocalii au prins repede frânghiile, au fixat plasa și au început să tragă animalul. Totul s-a petrecut în liniște — fără panică, fără țipete.
Mai târziu am aflat că l-au dus la un centru de reabilitare pentru animale sălbatice. După câteva săptămâni de tratament, s-a însănătoșit.
