🪞 N-aș fi crezut niciodată că o simplă întâmplare mă va duce la o asemenea descoperire.
Voiam doar să mă adăpostesc de ploaie. Orașul părea străin, străzile — necunoscute. Vântul îmi arunca stropi pe față și am intrat pe o alee despre care nici hărțile nu păreau să știe.
Reclamele ude se mișcau ca niște fantome, geamurile erau crăpate și pline de pânze de păianjen.
Și atunci am văzut-o — o mică plăcuță abia vizibilă, atârnată într-o balama. Pe ea scria, cu litere șterse: „Șoapta zilei de ieri”.
Magazinul părea închis de vreo douăzeci de ani. Și totuși, ceva m-a atras acolo. Acolo am găsit un obiect care nu-mi iese din minte nici azi…👇
👉 Apasă pe comentarii pentru a afla mai mult!
Ploua torențial când m-am rătăcit și am ajuns pe o alee îngustă, plină de reclame ruginite, geamuri crăpate și o liniște veche, misterioasă.
Semnul slab luminat „Șoapta zilei de ieri” m-a făcut să mă opresc.
Curiozitatea a învins — am împins ușa care scârțâia și am intrat. Aerul mirosea a cărți vechi, lemn și ceva necunoscut.
Dintre sute de obiecte ciudate, ochii mi-au căzut pe un mic recipient metalic cu capac. Era mat, cu o patină verzuiă, de parcă ascundea un secret vechi de un secol.
Am ridicat capacul cu grijă — în interior era o cavitate întunecată. Părea fie un sfeșnic, fie o solniță veche. N-aveam idee. Vânzătorul a observat interesul meu și s-a apropiat.
„Este o călimară”, a spus el. „De la sfârșitul secolului XIX. Din cositor. Iar acele picioare… pentru ca cerneala să nu se verse, chiar dacă o răstorni din greșeală.”
Am rămas uimită. Acest obiect mic și aproape uitat stătuse cândva pe un birou, lângă o pană și scrisori pline de secrete.
Acum e la mine acasă. Nu ca o călimară — ci ca o amintire că cele mai magice descoperiri apar când te rătăcești prin ploaie și alegi drumul greșit.
